În clasa a VI-a sau a VII-a a şcolii generale, am
ridicat două degete în ora de dirigenţie, m-am ridicat în picioare, şi –
încurajat de apelurile la sinceritate şi buna colegialitate ale tovarăşei
diriginte – am spus că eu, unul, m-am săturat de continua repetare şi
prelucrare la orele de dirigenţie a directivelor şi hotărârilor Partidului
Comunist Român. Că a le spune odată, mai înţeleg. A le spune de doua ori,
înţeleg şi asta. Dar a face din fiecare oră de dirigenţie un prilej de
dezbatere a mereu aceloraşi şi aceloraşi idei, a aceloraşi teme,cu aproape
aceleaşi cuvinte, mi se pare nu numai plictisitor şi lipsit de sens, ci şi greu
de suportat. Cum interventia mea urma unui apel onest al tovarăşei
diriginte de a discuta sincer problemele care ne preocupă, ea nu a fost urmată
de nicio admonestare. Cel mult, de un comentariu privind importanţa şi rolul
Partidului în viaţa fericită pe care o ducem noi, tineretul României, şi toţi
membrii societăţii, în general. Aceasta a fost urmarea în clasă. În afara clasei,
în zilele următoare, tovarăşa dirigintă l-a chemat pe tata la şcoală, şi i-a
atras atenţia, cu discreţia cuvenită, că nu este bine nici pentru mine, nici
pentru el, părintele meu, secretar de partid, nici pentru mama, membru de
partid, nici pentru întreaga noastră familie, ca eu să am o atitudine şi un
discurs contrare liniei politice a Partidului. Vă daţi seama, a continuat
tovarăşa dirigintă, lumea s-ar întreba ce se discută la dumneavoastră în casă,
dacă fiul dv. are asemenea idei. Toate acestea aveam să le aflu de la
tata şi de la mama, care mi-au repetat cuvintele tovarăşei diriginte, şi mi-au
atras atenţia sa fiu mai rezervat, sau rezervat de-a binelea, pentru a nu da
apă la moară unor comentarii, sau mai mult decât atât, unor fapte cu consecinţe
negative asupra mea, şi a familiei mele.
Urmarea a fost că am început să privesc cu mai
multă reţinere apelurile la sinceritate, şi bună colegialitate, ale tovarăşei
diriginte, şi ale tuturor oamenilor, în general. Adică, în ciuda a ceea ce
gândeam cu adevărat, gânduri sincere şi idealiste, poate, primul nivel de
cenzură mi l-am impus eu însumi. Pentru a mă proteja pe mine? Nu cred. Eram
destul de tânăr ca să nu mă intereseze prea mult persoana mea. În fond, veneam
la şcoală pentru a face perfomanţă la învăţătură. Dar tatăl meu şi mama
mea nu îmi erau indiferenţi. Nu puteam să îmi permit luxul de a fi sincer,
lovind în profesia lor, în cariera lor, în familia mea.
În clasa a VIII-A a şcolii generale, s-a desfăşurat
o etapă a concursului naţional de istorie “Drum de glorii” la care participa şi
şcoala mea. Concursul era televizat. Participau echipaje din câte două şcoli.
Prezentatorul le punea întrebări. Concurenţii, aşezati la două mese mari,
se consultau. Dădeau raspunsul. Răspunsul era validat, sau nu, de juriu.
Formaţia care avea cele mai multe răspunsuri corecte câştiga concursul.
Prezentatorul emisiunii era cunoscutul actor Iurie Darie. Pe lângă concursul
propriu-zis, fiecare şcoală prezenta şi un moment artistic, care se puncta
separat. Făceam parte din echipajul şcolii mele pentru că eram un elev bun. Dar
şi pentru faptul că eu compusesem, special pentru acest concurs, versurile montajului
literar artistic al şcolii mele. Sincer să fiu, eram mândru de aceste versuri,
care au fost foarte apreciate de întregul corp profesoral. Exista însă şi un
amănunt legat de aceste versuri: toate vorbeau despre ţară. Despre bogăţiile
ei. Despre frumuseţea ei. Despre oamenii ei harnici şi buni. Despre munca lor,
depusă cu atâtea sacrificii, din dragoste pentru noi. Copiii lor. “Scrie
ceva despre Partid”, mi-a spus, la prima audiţie, tovarăşa dirigintă. Nu
am scris despre Partid niciun rând. Nu puteam. Pur şi simplu nu puteam. “Scrie
ceva despre Partid”, m-a rugat a doua oară tovarăşa dirigintă. Dar nu puteam.
Nu aveam inspiraţie. “Scrie ceva despre Partid”, m-a implorat tovarăşa
dirigintă. “El a făcut şi face posibilă viaţa aceasta lipsită de griji pe
care o ducem, şi o duceţi”, mi-a spus tovarăşa dirigintă. Dar eu nu am scris
niciun rând. Ce legătură avea Partidul cu viaţa noastră? Ea s-ar fi
desfăşurat, oricum, tot aşa, cu sau fără Partid. Şi nu am scris nimic.
Astăzi, am 50 de ani. Partidul Comunist Român, care
m-a ţinut gratuit pe băncile şcolii, care mi-a asigurat liniştea familiei,
oferind locuri de muncă părinţilor mei, concedii în fiecare an la munte şi la
mare, care a electrificat, ridicat şcoli, spitale, biblioteci, săli de sport,
care m-a ţinut în tabere sportive sau şcolare ani de zile, care m-a premiat cu
diplome şi cărţi, nu şi cu bani, la concursuri judeţene sau naţionale, care
mi-a plătit medicamentele întregii familii, cărţile şcolare, manulele,
profesorii, medicii, care mi-a ridicat casa, şi chiar fabrica în care lucrez şi
acum, care a trasat, cât a avut, cât s-a priceput, viitorul asfaltat,
electrificat, cu salariul zilei de mâine asigurat pe următorii 10, 20, 30 de
ani, adică exact pe perioada pe care se estimau acele directive şi
programe, în limba de lemn, care se repetau obsesiv la orele de dirigenţie –
acel Partid, nu mai există. În locul lui, au rămas criza, foamea, şomajul,
frigul, grijile enorme, furtul resurselor ţării din afara, şi dinăuntrul ei,
coplata în sistemul sanitar, coplata în învăţământ, coplata din venitul
inexistent, hoţia, corupţia, mizeria, suicidul şi euthanasia, ca program
social, pentru 50 % din populaţia României. Şi a rămas TOTUL , pentru 20% din populaţie.
Este târziu să mulţumesc Partidului. Şi totuşi, o
fac. Mulţumesc din inimă Partidului Comunist Român. Trebuia să îmi explice
altfel alternativa de a trăi. Nu a făcut-o. Nu mi-a pus în mâini POLEMICI
CORDIALE? de George Călinescu. Ca să vad Dinu Păturicii de astăzi sigilindu-şi
în palatele de pe Victoriei seifurile cu milioane de dolari, în timp ce,
cârpit, profesorul elevilor tuturor meseriilor şi profesiilor îşi numără
măruntişul salariului ca să îşi bea iaurtul zilnic, vis a
vis. Au existat şi lipsuri, tovarăşi. Dar nu se compară
cu lipsa de suflete a bogaţilor din lumea de azi.
Este târziu să mulţumesc Partidului Comunist Român.
Dar o fac acum. Îmi fac autocritica. Îmi pare rău, tovarăşi. Mulţumesc din
suflet Partidului Comunist Român, sincer, şi cu o lacrimă de lemn, înnodată în
gât.
Liviu Florian Jianu
